(n-)A(m) S(tofă) de E(lev)

Având în vedere că facultatea a fost singurul eveniment major din ultimul timp , cel puțin pentru mine (a se înțelege prin eveniment major o schimbare care să mă facă să ies din rutină), am să aloc ceva spațiu, timp și energie subiectului. Cel puțin până mă obișnuiesc și va deveni și asta la rândul ei… rutină. Buuun.. acum că am anunțat subiectul postului , pot începe cu cârcoteala. Normal, doar revolta e un stimulent destul de bun pentru a scrie. Asta nu înseamnă că e singurul. Păi, cutting to the chase, mă intrigă discriminările. Și momentan, am parte de ele din plin. Și când te gândești că Bucureștiul e orașul în care s-ar spune că oamenii sunt open-minded, obișnuiți fiind cu tot felul de ciudățenii… Ei bine , nu ! Nu când ești bucovinean, cel puțin. Mă rog, moldoveni suntem numiți cu toții, pentru că urmașii ciobanului Bucur nu fac diferența între noi care este bucovineni și ei care este moldoveni. Nici nu am pretenția, de fapt… Oricum, la o scurtă analiză a arborelui genealogic al majorității dintre ei am observa că nu sunt aici din moși-strămoși, ci au venit din cauza diverselor conjuncturi, sau că le plăcea RATB-ul, sau trenul ăla di merji pi sub pământ, sau orice altceva. Dar nu, nu s-ar gândi în ruptul capului la asta, poate Doamne Ferește apare vreun „rid” pe suprafața netedă a creierului lor, mânca-i-ar mama de deștepții lu’ Pește Prăjit în suc propriu, că uleiul s-a scumpit. Mulțumesc celor care mă încurajează cu replici gen : „Ți-am spus eu!”. Dragii mei, știam și singură asta.. dar nu înseamnă că mă deranjează mai puțin. Până la urmă ce îi frustrează pe ei? Că oameni din toate colțurile țării vin aici și le iau locul ? Păi bă, intilictualilor, v-ați pus vreodată problema că noi, restul avem cu ce? La o scurtă incursiune în arhivele BAC-urilor , se observă cu ușurință că Bucureștiul are ratele cele mai mici de promovabilitate. Păi de ce? Și e fumată chestia cu : „toți au copiat, numai noi nu am avut cum”. Haide mă… Adică de ce nu spuneți : „toți au fost măcar atât de deștepți încât să copieze dacă tot n-au învățat, dar numai pe noi nu ne duce capul”? . Ok, subiectul e inepuizabil, deci pe scurt: da, știu, mă așteptam la chestia asta, nu speram să vin și să găsesc câini cu covrigi în coadă și nici atmosfera prietenoasă de acasă. Deci trec peste faza cu colegi și cunoștințe din București.

Dar cu cadrele didactice care-i faza? În momentul în care zici că ai de-a face cu cadre didactice universitare, deja parcă sună bine, parcă sună a oameni care au un oarecare potențial intelectual, de-a ingurgita și de-a digera chestiile altfel decât alții, mai ales că an de an le intră în „custodie” tot felul de studenți din diverse colțuri ale țării. În consecință te aștepți să fie „căliți”, să fie imparțiali, să nu țină cont de vârstă, sex, religie, etc. Nu mă refer la niște oameni care să-ți asculte problemele și să-ți dea ciocolățele când ești supărat, ci doar să fie obișnuiți să nu facă diferențe între studenți. (Nu mă refer la note). Ei bine, NU! Încă din prima zi de școală (cea neoficială), luni, am întâmpinat probleme din cauza faptului că-s din Suceava. Cum? Foarte simplu. Un domn profesor simpatic de la una din catedrele din cadrul Academiei de Științe Economice (ce pompos sună, nu? Parcă, parcă ai așteptări numai auzind numele) s-a gândit să facă prezența la un seminar. Și la cerința dumnealui, fiecare din cei strigați, trebuiau să spună orașul de proveniență, materia de admitere și liceul absolvit. Buuun. Adică nu-i bun. Ok.. începe procesul de cunoaștere a grupei 106, fiecare răspunde mai mult sau mai puțin entuziasmat, și inevitabil ajunge la numele meu. Am precizat prima dată materia, după care liceul. Nimic anormal până acum. Totul s-a terminat odată cu pronunția cuvântului Suceava. Nu, nu s-au făcut clasicele glume cu Sușiava, nici pe departe. Însă simpaticul profesor mi-a spus destul de sec : „Dar tu ce cauți aici? Trenul tău ar fi trebuit să se oprească undeva la Iași, că există și acolo Studii Economice. Ai ajuns cam departe.” Cum naiba să spui așa ceva? Cum naiba să spui așa cuiva pe care nu-l cunoști, cuiva pe care nu l-ai văzut în viața ta și mai ales în postura de cadru didactic. Cum? Mie, personal mi se pare… Nici nu cred că găsesc ceva să descrie sentimentul. Oricum, în ciuda firii impulsive, nu am avut absolut nicio reacție pe loc. Absolut niciuna. Na, ce mai puteam să-i spun? Că noi, bucovinenii și moldovenii suntem oameni și noi, nu avem râie, nu avem jumate de creier lipsă, ne spălăm zilnic, avem șosete curate, nu umblăm cu cașul și slănina după noi, și nici cu sticla de vodkă (?!)? Că asta e în mare mesajul pe care-l simți  că ți se transmite când ți se întâmplă de-astea. Și de parcă incidentul ăsta n-a fost de ajuns, colegii tot veneau la mine în pauză cu întrebări de genul : „Fraaate.. dar tu chiar ești din Suceava?Maaamă frate.. și ce cauți aici tocmai?” (Suceava, parcă Polul Nord, ceva pe acolo, nu?.. prin nord , oricum). Mda… Bun venit la noi, cumva. Nici restul zilei n-a decurs mai bine, având în vedere că la primul curs, de la 7.30 ne-a rupt mâinile cu dictatul.. cam vreo 16 pagini, așa, după care seminarii obositoare și tot tacâmul. Iar pentru cei ce chiar pun botul la încurajările de forma : „Facultatea nu e o prelungire a liceului, e un un nou început… BULLSHIT ! ! !. Nouă ne-au zis de la primele cursuri că nu ne mai zic o mie de faze, că ar fi trebuit să le facem în liceu. Ar fi trebuit! Dar nu le-am făcut.. Serios acum, cât de mult accent s-a pus pe Leibnitz Newton, Cauchy Schwartz , etc, etc? Prea puțin. Asta înseamnă că pe lângă zecile de teme de la un curs la altul, mai băgăm multe ore de studiu individual, în afară de cel sugerat pentru a asimila anumite chestii care nu se predau la cursuri, mai mulți bani în cărți (care-s peste 50 RON / buc lejer, și ne trebuie cam 2,3,4. Nu, nu în total. La un singur obiect), și mai puțin somn, ca să apuci să mergi și la cursuri/seminarii și să și înveți.

Da, cam ăsta e gustul pe care mi l-a lăsat mie viața de studentă, momentan. De observat optimismul cu care am amplasat „momentan” în capăt de frază, în speranța unei răsturnări de situație. În rest, la fel ca și la deschidere, multă lume, prea multe fețe necunoscute, clădiri amplasate peste tot, timp prea puțin. Dar am descoperit melodia care mi-a smuls un zâmbet larg pe culoarele ASE-ului. (A nu se înțelege că la noi pe holuri cântă muzica, ci la un shuffle al player-ului s-a nimerit să cânte melodia respectivă). E vorba de Funktastics- În luptă cu timpul. A fost un moment așa, în care chiar am simțit melodia și m-a făcut să zâmbesc mult. After all, music makes the world a better place to live in.

Pe locuri, fundițe, codițe… Start !

A avut loc și deschiderea anului universitar. Oricum e ambiguu, așa. E prima dată când nu merg la școală pe 15 septembrie, ci pe 1 octombrie… Chiar m-am simțit ciudat să văd că nu mai sunt înconjurată de fețele cunoscute din ultimii 4 ani, ci de alte câteva sute care mi-s total necunoscute. S-au schimbat parțial datele ipotezei, date gen locație și oamenii,  dar esența e aceeași. Demagogie până peste poate, dar era de așteptat. Adică cel puțin asta s-a întâmplat la A.S.E, unde sunt studentă (de fapt , abuzez de termen, că nu am depus cererea de înmatriculare sau ce mai trebuie pe acolo, încă). Am încercat să ascult ce spun domnii de acolo încă de la început, în speranța că va fi ceva care să-mi folosească. Ei bine, nu. NU. Am rezistat eroic până pe la jumătate, când am adormit. La propriu. Adică, oricum erau mult prea multe persoane cărora să le rețin numele sau fețele. Ce-i drept, au fost câteva care mi-au rămas întipărite în minte, cum ar fi un cadru didactic care era sosia lui Benone Sinulescu, decanul, care nici măcar nu pronunță corect „management”, nu știe numele colegilor, și nu prea se descurcă să se scoată în momentul în care gafează. Dar oamenii suntem cu toții, nu? După ce am fost trezită de aplauzele frenetice ale publicului fericit de sfârșitul „evenimentului”, am încercat să înot prin marea de oameni până la avizier ca să-mi văd orarul. Normal că nu am apucat să văd nimic, pentru că ăștia aveau impresia că fură careva orarul și se îmbulzeau, se călcau în picioare doar ca să vadă ce? NIMIC! Oricum nimeni nu face cursuri pe bune zilele astea. E mai mult așa, simbolic, să știe și studenții pentru ce vin, teoretic.Că deh… Ca să nu mai spun că orarul era afișat pe toată săptămâna, dar aveai nevoie doar pe mâine de el. (nici măcar pe mâine, dar așa de fiță) Dar NUUUU, nu. De ce să nu stai acolo, să blochezi traficul, și să acoperi cu părul vălvoi și proaspăt spălat (doar a fost ultima zi din lună ieri, și na, a început școala) tot avizierul ca să nu mai vadă nimic cei din spate.  Așa că am cedat, m-am uitat la ce oră ar trebui să vin mâine și am să mă orientez la fața locului ce și cum.

Oricum, per total, muuult prea multe fete pentru gustul meu (cunoscătorii știu că am tendințe misogine (da, știu că termenul e defectiv de feminin, nu-mi vine alt sinonim în cap acum)), oricum ponderea e undeva la 75-80% fete, iar restul băieți.  Din 23 , câți suntem în grupă, 18 fete . 18 ! ! ! Pfff.. it’s gonna be a looong road. În rest, nu aș putea să spun că sunt din cale-afară de nerăbdătoare să cunosc lumea, dar mă încântă ideea schimbării mediului social.  Așa că de săptămâna viitoare, lustruiți pantofii, fundițele și coronițele pe poziție și ghiozdănelele în spate. Full speed ahead!

Homecoming

Long time , no see. Parcă aşa era vorba, nu?  Uite că n-am mai scrie vreme de-un bac şi de-o admitere.  După multe drumuri în diverse colţuri ale ţării, am ajuns acasă. Şi mă plictisesc. A trecut avalanşa de evenimente şi acum totul e uşor sec. De-acum aştept 15 septembrie, când vreau să mai vin pentru a 5-a oară la festivitatea de deschidere a anului şcolar la Info. După care îmi iau tălpăşiţa spre Bucureşti , unde mă aşteaptă noua locuinţă şi facultatea.. şi aştept deschiderea anului part II… Şi that’s it. Apropos, cu cine mă întâlnesc pe acolo?